Ce să faci dacă ești luat ostatic

Cui nu-i plac filmele cu ostatici? Nu se știe exact de ce, dar se pare că atenția publicului larg e captată de imagini cu oameni legați cu lanțul de chestii pentru perioade lungi de timp. Și-ntr-un asemenea hal, încât filme precum Taken au reușit să producă mai multe sequel-uri, care-au scos profituri de sute de milioane de dolari, deși pornesc declarat de la aceeași premisă: ah, iar au luat pe cineva ostatic. E o lume pe care-o cunoaștem cu toții bine din filme și de la TV, dar despre a cărei realitate știm puține.

Deci ce se-ntâmplă departe de scenariile cu replici brave și amenințări cu moartea? Cum e să te confrunți pe bune cu răpitorii? Mai jos, un expert anonim de la Athena Intelligence, care are la activ ani grei de antrenamente și-un prestigios istoric militar – și care a contribuit și la conceperea Politicii pentru Ostatici a Marii Britanii – ne spune cum e să negociezi o luare de ostatici.

VICE: Care sunt chestiile de bază în munca ta cu răpirile? 
Negociatorul de luări de ostatici: 
Pregătim oamenii – diplomați, oameni de afaceri care călătoresc etc. – ca să știe cum să evite să fie luați ostatici, ce au de făcut dacă sunt reținuți și cum să supraviețuiască. Ăsta-i un aspect. Celălalt aspect e când se duce totul naibii pentru că oamenii nu-s deloc pregătiți sau antrenați, pentru că au vrut să economisească niște bani sau mai știu eu de ce, și totul a luat-o razna nasol de tot. Atunci sună pe cineva ca mine.

Care-i cel mai des întâlnit motiv pentru răpiri și luări de ostatici?
Există o multitudine de factori care-ar putea să motiveze pe cineva să răpească alt om – și poate să fie orice, de la fanatismul ideologic la cel religios; de la delicte financiare la activități criminale; ca să obțină bani prin extorsiune, sau din cauza unei boli psihice temporare sau chiar cronice. Se poate întâmpla chiar când persoana e la închisoare și se hotărăște să-și răpească paznicii. Există o multitudine de motive pentru care-ar vrea cineva să ia ostatici. Cei care ajung, de obicei, la știri, sunt cei cu motive politice și fanaticii religioși, pentru că, din păcate, sunt interesanți pentru public. Mai vedem și persoane temporar instabile psihic: poate e o căsnicie eșuată care se transformă într-o luare de ostatici, sau un angajat nemulțumit – în general, pe-astea le vedem des. Ziarele se concentrează pe alea religioase, dar, cu cât le analizezi mai îndeaproape, religia n-are, de fapt, legătură cu situația. Poate are la prima vedere, dar [răpirile] sunt și o sursă excelentă de bani pentru organizații, așa că atunci când te uiți mai în profunzime, sunt aproape exclusiv motivate financiar sau în scopuri de propagandă.

Deci ce-ai spune că e o luare de ostatici? Lucrați cu poliția sau sunteți, în principiu, o alternativă pentru poliție?
Depinde unde are loc incidentul. Să zicem că, în anumite țări, poliția nu e la fel de capabilă sau demnă de încredere ca-n altele – atunci trebuie să iei hotărârea. Mai depinde și de cererile formulate de răpitori. Nu zic că ar trebui să ne dăm peste cap ca să le-ndeplinim, dar nici n-ar trebui să-i enervăm intenționat, când situația e incendiară. Deci, de multe ori răpitorii refuză implicarea poliției și, în cazul ăsta, familia sau organizația respectivă mă contactează pe mine.

În situațiile de răpire sunt des întâlnite luările de ostatici? E cum vedem la TV și în filme, cu oameni legați de scaune în clădiri abandonate și clipuri de răscumpărare? 
Ai fi surprins, dar, într-o oarecare măsură, da, este. Iarăși, depinde de motivul răpirii. Dacă ne uităm la răpirile motivate politic și religios, atunci, da, ostaticii nu-s tratați tocmai bine și de-aia insist atât de mult pe pregătirea premergătoare deplasărilor – pe care, însă, multe organizații o ignoră ridicol de ușor. Dar, da, poți să-i găsești legați cu lanțuri de scaune, sau așa. Îi găsești în condiții foarte precare, asta e clar. În unele situații, e posibil să nu fi fost deținuți singuri, ci împreună cu alți ostatici. Nu-s neapărat ținuți în încăperi întunecoase cu ușa încuiată; în trecut, am văzut situații în care oamenii au fost deținuți într-un sat și li s-a zis: „N-aveți unde să vă duceți, deci trebuie să rămâneți aici, pentru că altfel o să muriți”. Reținerea unei persoane nu ține neapărat de cât de aproape sunt ăia patru pereți; e vorba doar de îngrădirea libertății de mișcare.

Deci, ce sfaturi ai da cuiva care-a fost răpit și se trezește c-a fost luat ostatic? 
Dacă se-ntâmplă ce-i mai rău și te iau, atunci trebuie să te supui. Fii pasiv, dar nu umil – e o diferență. Gândește-te la copilul ăla care te chinuia în școală: dacă dă peste unul mai umil, se poartă și mai rău cu el. La fel, dacă vede pe unul prea agresiv, ține să-l potolească. Nu-i enerva, dar nici să nu fii momâia slabă, care jelește-ntr-un colț, pentru că o să profite de asta. La fel, trebuie să ții minte că tot ce faci în captivitate e ceva ce-o să revezi în gând în fiecare zi, tot restul vieții și trebuie să fii în stare să trăiești cu tine, orice-ai fi făcut, orice-ai fi zis și indiferent cum te-ai purtat. Corecte sau nu, o să revezi chestiile astea în gând tot restul vieții.

De-asta mulți oameni au nevoie de reintegrare corectă în societate, altfel le e foarte greu să-și revină. Au nevoie de consiliere psihiatrică de calitate, ca să treacă peste traumă. Trebuie să poți să trăiești cu tine și cu tot ce-ai făcut în situația aia, așa că le dăm mai multe mecanisme ca să facă față situației, cu ajutorul cărora să le treacă timpul, să relaționeze și să se poată raporta la cei care i-au capturat. Trebuie să te umanizezi, dacă [atunci când ești răpit din motive religioase] te văd doar ca pe-un european alb, atunci, pentru ei, reprezinți dușmanul și o să te vadă ca pe ceva ce trebuie ucis. Dar dacă te văd ca John Smith, cu doi copii, nevastă și carieră, căruia îi pasă de unde sunt și arată un pic de interes pentru religia lor și genul ăla de chestie, atunci le e mult mai greu, când vine vorba să ucidă pe cineva, sau să maltrateze.

Cum le transmiți informațiile astea, dac-au fost deja răpiți și nu s-au pregătit dinainte? 
E deja prea târziu, la faza asta. Pregătirea exact asta îți oferă. Dar întotdeauna ceri să vorbești cu ostaticul – e cea mai bună metodă prin care să obții un semn de viață și să vezi dacă persoanele care susțin că dețin persoana respectivă chiar o dețin. Pentru că asta-i o altă problemă: când John Smith e răpit, vin mulți și zic: „Eu îl am pe John Smith”. Cu cine stai, de fapt, de vorbă? Deci îți trebuie dovezi și le obții printr-un semn de viață.

Deci există oameni care își asumă în mod mincinos o răpire? 
Absolut. Trebuie să-ți dai seama despre ce organizație e vorba, cine e persoana de legătură, care e punctul de contact pentru organizația aia. Altfel, poți să pierzi timp, pentru că nu stai de vorbă cu cine trebuie.

Există o anumită perioadă de timp în care, dacă nu s-a rezolvat luarea de ostatici, de-obicei e semn rău?
Depinde. Scopul meu e s-o rezolv cât mai repede cu putință, dar trebuie să și jonglezi cu o situație delicată – nu poți să arunci cu bani ca să se rezolve problema, pentru că, în general, încurajezi o industrie. Chiar așa e. Eu mereu vreau să întrețin dialogul; dacă oamenii nu-ți mai zic nimic, e semn rău. Întotdeauna trebuie să te asiguri, înainte de finalul oricărei discuții, că înțelegi când o să aibă loc următoarea. Lași ușa deschisă.

Bănuiesc că unii dintre cei care sunt răpiți nu-s nici ei întotdeauna nevinovați, deci trebuie să raportați chestiile astea? 
Nu. Nu sunt polițist. Dar, în același timp, înainte să preiau un caz trebui să-l înțeleg, să înțeleg persoana implicată și motivele răpirii și uneori s-ar putea să nu afli toată povestea de la bun început. Dar eu sunt particular; dacă nu-mi convine ceva, pot să abandonez cazul, sau să nu-l iau de la-nceput. Îmi place să cred că mă implic în cazuri ok din punct de vedere etic, mai degrabă decât în din alea neetice. Există crime comise de criminali împotriva criminalilor, dar nu-i genul de chestie în care să mă implic. Deși, dacă victima unui caz e copil, nu poate fi trasă la răspundere pentru păcatele tatălui, deci nu poți să trasezi o linie clară și să zici că aia e. Trebuie să abordezi fiecare caz individual.

Negocierile au o rată mare de succes sau te trezești din când în când că trebuie să e confrunți cu o tragedie?
Există o hartă pe regiuni pentru ratele de succes. Dacă te uiți la roșu, galben și verde, apoi la America Centrală și de Sud, acolo clar e roșu, ca și-n anumite părți din Orientul Mijlociu – dar majoritatea lumii ar fi galbenă sau verde. Negocierile se soldează aproape întodeauna cu un rezultat pozitiv; uneori poate nu-i atât de rapid pe cât și-l dorește lumea. Dacă te uiți la zone precum America Centrală și de Sud, unde a răsărit o industrie a răpirilor – la fel ca și-n anumite zone din Africa de Sud – unde ai pe cineva care zice: „Știu ce putem să facem. Mă duc cu tovarășii mei să răpim pe cineva și să facem niște bani”, ăștia nu-s răpitori cu experiență. Deci, de multe ori se panichează și nu mai știu ce să facă. Uneori se-ntâmplă să primească banii și-apoi tot să omoare ostaticul.

Ai făcut vreodată un pas greșit, care te-a pus în pericol? 
Mereu există un risc, dar eu spun mereu că gestionez riscul, nu merg la risc. Analizez situația și calculez necesarul de resurse, pentru ca situația să fie cât mai sigură pentru toată lumea. Dar, da, m-am trezit în posturi în care nu m-am simțit complet comod și m-am cam bucurat că am scăpat întreg.

Ești înarmat în momentele de genul ăsta? 
Nu port arme de foc. În unele cazuri sunt însoțit de o gardă de corp înarmată, sau o am în apropiere, dar dacă trebuie să deschid focul, atunci s-a dus dracului rău de tot.

Ai spus mai devreme că nu-i bine să arunci cu bani în situațiile de genul ăsta, pentru că contribui la crearea unei industrii de răpiri, dar, în același timp, afacerea ta depinde de industria asta – deci care e media aia ok? Ce trebue să se schimbe, ca să ne asigurăm că nu scapă situația de sub control și nu explodează industria?
Cred că, în general, guvernele trebuie să-și asume poziția asta, de: „Nu negociem, nu facem concesii, nu plătim”. Trebuie să-și mențină poziția asta, dar realitatea stă altfel. Pregătirea dinaintea deplasărilor e esențială și e aproape întotdeauna trecută cu vederea, iar pregătirea de care are lumea parte, atunci când are parte de-așa ceva, e sinistră. Mă enervează când ajung într-o organizație să fac pregătire de genul ăsta și aud ce rahaturi li s-au servit în trecut. Mă gândesc: „Pula mea, ce-a fost în capul lor când v-au zis așa ceva?”

Eu îi învăț pe oameni cum să evite o răpire și cum să supraviețuiască; ce nu fac e să-i înșfac de pe stradă, să-i bag într-o cameră întunecoasă și să-i bat de le sună apa în cap. Unii fac asta. Eu nu. E un căcat și fix asta nu vrei. Așa că pregătirea aia trebuie să aibă loc mai des, asta chiar ar reduce numărul răpirilor. La urma urmei, aș fi mai fericit dacă n-ar mai fi oamenii răpiți, pentru că aș putea să fac bani din altceva. Încă mai fac bani din servicii de pază și de spionaj, deci dacă am reduce răpirile la zero, aș fi destul de fericit.

În ultimul rând, există vreun loc sau vreo organizație de pe lumea asta – gen ISIS, sau cartelurile de droguri din Mexico – unde nu te-ai duce, sau cu care n-ai vrea să ai de a face? 
Cred că trebuie să zici că ai aborda orice loc și te-ai uita la orice caz individual: cine-i persoana răpită? De ce a fost răpită? Ce vor răpitori? Și apoi să vezi dacă poți să contribui ceva – dacă nu poți, atunci ai obligația de a nu lua cazul. Treaba ta e să scoți oamenii de-acolo și dacă nu poți să faci asta, nu contează dac-au fost luați de cineva din Orientul Mijlociu sau din America Centrală. E irelevant. Trebuie doar să te gândești cu ce poți să contribui. În anumite părți ale lumii, dacă poliția e deja implicată, atunci mai bine nici nu te mai obosești, pentru că nu ești binevenit, n-o să ți se ofere niciun fel de sprijin și-o să-ți bage voit bețe în roate. Fiecare caz e diferit.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *